COMPONENTELE PROCESULUI DE PREGĂTIRE A TRĂGĂTORULUI

Posedarea unui număr record de învingeri, pregătirea pentru lupta cele mai mari performanțe sportive, necesită dezvoltarea tuturor componentelor măiestriei unui țintaș.Pentru aa realize cele descrise, e nevoie de un process de antrenare constant. Nivelul actual al tirului sportiv, drastic limitează posibilitățile de pregătire țintașilor profesioniști în sistema antrenamentelor. Mult timp, ei trebuie să efectueze formarea lor la locul de trai. Dar nu toți dispun de condiții necesare. De obicei, ori nu sunt suficiente muniții, ori nu este suficient timp pentru tir. Acest lucru face necesar să se utilizeze în mod activ tehnici de formare care nu sunt legate de șederea pe linia de tragere. Una dintre aceste tehnici este „formarea psihotehnică“ (FPT), care a primit numele său, în unele manuale de sport. Aceasta include elemente de training autogen și ideomotor, de terapie rațională, și forme de autosugestie.

Conţinutul procesului de pregătire se bazează pe obiective legate de:
1 – pregătirea tehnică
2 – pregătirea fízică
3 – pregătirea tactică
4 – pregătirea psihologică
5 – pregătirea teoretică
6 – refacerea după efort

1. Pregătirea tehnică

1. Pregătirea tehnică, va permite sportivului-trăgător să-şi însuşească şi să-şi perfecţioneze procedeele tehnice de bază specifice unei probe, din cadrul grupelor de puşcă, pistol, sau talere, la care are aptitudini şi de care este atras.
Repetarea elementelor tehnice, specifice probei respective ( de exemplu : la pistol viteză, tragerea în 4 secunde asupra a 5 ţinte, faţă de proba de talere skeet, cu puşca de ”vânătoare” tragerea asupra a doua ţinte zburătore din direcţii opuse ) conduce progresiv la automatizarea execuţiei, la perfecţionarea principalelor structuri de coordonare motrică a probei respective. Aşa se formează şi se antrenează deprinderile motrice specifice, care vor permite un control automatizat al mişcărilor în condiţii optime şi economicoase. ( Astfel s-a ajuns pe plan mondial să se realizeze recorduri mondiale absolute : 600 puncte din 600 p. posibile, la probele de puşcă 50 m. poziţia culcat şi puşcă aer comprimat 10 m.; sau la proba de skeet 125 talere din 125 talere posibile, etc.)

Dacă deprinderea motrică este formată greşit, pe măsură ce anii de pregătire se succed, cu atât mai dificilă va fi corectarea ei. Din acest motiv este foarte important ca în pregătirea timpurie a sportivilor, să se urmărească îsuşirea de deprinderi motrice într-o formă de execuţie cât mai corectă.
Tehnica unei probe din tirul sportiv, corespunde unui oarecare tip motor ideal, care păstrând caracteristicele sale gestuale poate suferii o modificare corespunzător particularităţilor individuale .
În procesal de pregătire, pe lângă ameliorarea calitaţilor motrice, a pregătirii fizice, trebuie lucrat concomitent şi pentru perfecţionarea pregătirii tehnice – elemente strâns legate între ele.
Dacă se neglijează dezvoltarea paralelă a calităţilor motrice cu pregătirea tehnică, intervine o dicordamţă între iscusinţa tehnică şi nivelul pregătirii fizice. O tehnică defectuoasă împiedică trăgătorul să atingă potenţialul maxim.
Perfecţionarea tehnică, se realizează mai rapid la cei care au un nivel superior de coordonare motrica, care au o bună dezvoltare şi pregătire fízică, faţă de cei cu o coordonare scăzută şi o bază motrica slabă.

CARACTERISTICILE APTITUDINILOR ŞI DEPRINDERILOR MOTRICE ŞI TRECEREA DE LA APTITUDINE LA DEPRINDERE

CUNOŞTINŢE ACUMULATE → CONŞTIINŢĂ ← EXPERIENŢĂ MOTRICĂ
↓
DIRIJAREA MIŞCĂRILOR NEAUTOMATIZATE; CONCENTRAREA ATENŢIEI ASUPRA ACŢIUNII RESPECTIVE APTITUDINE MOTRICĂ INSTABILITATEA ACŢIUNII MOTRICE
DESCOMPUNEREA MIŞCĂRII ÎN FAZE
↓ ↓ ↓
REPETIŢIA STEREOTIPĂ A MIŞCĂRII
↓ ↓ ↓
DIRIJAREA AUTOMATIZATĂ A MIŞCĂRII; CONCENTRAREA ATENŢIEI ASUPRA SCOPULUI MIŞCĂRII ŞI EXECUŢIEI EI LEGAREA FAZELOR MIŞCĂRII ÎNTRE ELE SIGURANŢA ŞI STABILITATEA ÎN ACŢIUNE MOTRICĂ
↓↓↓
DEPRINDEREA MOTRICĂ

Etapele pregătirii tehnice

1. Dezvoltarea polivalentă
– formarea şi dezvoltarea priceperilor tehnice.
– lărgirea capacităţii motrice şi de coordonare.

2. Pregătirea generală
– asigurarea pregătirii tehnice în relaţie cu pregătirea fízică.

3. Pregătirea specifică
– Adaptarea tehnicii la posibilităţile individuale optime.
– Automatizarea ei pe baza unei pregătiri fizice specifice axate pe proba practicată.

Fazele învăţării tehnicii sportive.

1. Faza de informare.
– Viitorul trăgător ia cunoştinţă de gestul care urmează să fie învăţat şi în conceperea unui proiect de activitate, este ajutat de experienţa sa gestuală, de nivelul său motric şi de capacitatea sa de observare şi concepţie.

2. Faza de coordonare.
– Primele experienţe de tragere practică, însoţite de explicaţii
verbale, reprezintă principala informaţie acum. La sfârşitul acestei etape de învăţare se situează stăpânirea execuţiei gestului în structura sa necizelată (lipsă de precizie, insuficientă rezistenţă, efort excesiv, ritm lent sau sacadat sau inconstant, etc.)

3. Faza de consolidare, de pefecţionare şi de diponibilitate variabilă.
– În această fază se instaurează o coordonare rafinată a gestului
tehnic care funcţionează cu eficientă în condiţii dificile sau neobişnuite.
– Automatizarea mişcării duce la precizie, constanţă şi armonie în
execuţia ” actului de elaborare a focului sau seriei de focuri “.

2. Pregătirea fizică

Pregătirea fizică este o componentă de bază a procesului de pregătire a trăgătorului de tir sportiv, prin care se urmăreşte creşterea capacităţii funcţionale a organismului, a capacităţii de efort precun şi dezvoltarea şi pefecţionarea calităţilor motrice (fizice) de bază, a deprinderilor de mişcare specifice fiecărei probe.
Dintre aceste obiective generale urmărite în cadrul pregătirii fizice a trăgătorului, dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice specifice constituie o prioritate.
Fără rezistenţă, forţă, viteză, îndemânare nu se poate realiza nimic. De aceea se mai obişnuieşte ca noţiunea de pregătire fízică să fie sinonimă cu “antrenarea principalelor forme de solicitare motrică” şi cu expresia “condiţie fízică”. În privinţa acestui ultim concept, există diferite interpretări. Unii îl apreciază ca “ un nivel de antrenament corespunzător unor anumite cerinţe “; alţii îl consideră “ starea unui trăgător caracterizată printr-o capacitate ridicată de performanţă ”.
De fapt prin “condiţie fízică” înţelegem acel “nivel optim de pregătire fízică atins de trăgător în urma unor antrenamente adecvate” pentru că acest nivel poate avea o linie ascendente, plată sau descendentă, în funcţie de etepa şi perioada de pregătire în care se află trăgătorul respectiv . Un antrenament defectuos elaborat şi condus, poate duce la o “insuficientă condiţie fízică” sau la “lipsă de condiţie fízică” , situaţie care determină o slabă comportare în concurs. Dar pierderea “ condiţiei fizice “ poate fi planificată după finalul unei perioade competiţionale, când urmează perioada de tranziţie (cu refacere) în cadrul procesului de pregătire.
Pregătirea fízică poate urmării obiective de dezvoltare armonioasă a calităţilor motrice – viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, coordonare – şi atunci are un caracter general. Ea poate fi specifică atunci când se urmăreşte perfecţionarea cu prioritate a acelor calităţi motrice solicitate de proba respectivă. Viteza & Îndemânare pentru probele de Skeet, Pistol viteză şi ţintă mişcătoare, Viteză & Forţă & Rezistenţă pentru probele de Puşcă şi Pistol 10 / 50 m. şi Talere-trap

3. Pregătirea tactică

3.- Pregătirea tactică, o altă componentă a procesului de
pregătire, reprezintă unul dintre factorii care poate decide obţinerea
unei victorii atât în cazul unui concurs pe echipe cât şi în cazul
concursului individual. În realizarea acestei pregătiri trebuie avut în
vedere următoarele aspecte :
– cunoaşterea teoretică şi practică a specificului probei sportive practicată.
– cunoaşterea regulamentului general, a probei şi a regulamentului de desfăşurare a concursului respectiv.
– cunoaşterea unor tactici folosite de alţi trăgători în condiţii similare de întreceri.
– cunoaşterea adversarilor (înainte de concurs), a rezultatele şi posibilităţile acestora.
– evitarea cunoaşterii rezultatelor adversarilor în timpul concursului.
– cunoaşterea locului de concurs ( distanţa între hotel şi poligon, sala de tragere, standul respectiv, iluminatul locului de tragere, iluminatul la nivelul liniei ţintelor, caracteristicile instalaţiilor pentru ţinte, etc.)
– elaborarea schemei tactice cea mai adecvată, cunoscându-se toate elemntele amintite şi nu numai.
– aplicarea şi repetarea schemei tactice stabilite, în diferite şi ultime antrenamente înainte de concurs, cu scopul perfecţionării pregătirii tactice a trăgătorului sau echipei.

Principii metodice

– pregătirea tehnică şi tactică trebuie să se realizeze paralel. Nivelul
tehnic, determină posibilităţile tactice, ca şi capacităţile psiho-fizice;
– pregătirea tactică se asigură alternându-se teoria cu practica.
– pregătirea tactică este consolidată, la antrenamente, prin utilizarea
progresivă a unor dificultăţi specifice probei respective. De ex. : trageri în specific de concurs cu simularea unor defecţiuni la pistol ( la mijlocul unei “decade”) cu întrerupere 10 minute şi reluarea cu fază de “încălzire”timp de cca 5-10 minute, apoi cu foc de continuare a „concursului” cu un ritm de tragere mai rapid …
– la copii şi juniori, pregătirea tactică trebuie să ţină seama de vârstă şi capacitatea lor intelectuală, de înţelegere.

Pregătirea tactică, se referă la comportamentul logic adaptat
la propria capacitate de performanţă a trăgătorului, şi mai puţin în funcţie de capacitatea de performanţă a adversarului, dar ţinând cont de condiţiile interioare sau exterioare în care se desfăşoară competiţia sportivă individuală.

Tactica :
• generală – care se referă la reguli generale.
• specifică – este proprie probei respective şi necesită un antrenament specific.
În orice situaţie, un plan tactic este realizabil decât dacă are la bază,
o tehnică sportivă de acelaş nivel, o condiţie ( pregătire ) fízică adecvată şi o capacitate intelectuală ridicată.
Pregătirea tactică este o parte integrantă a procesului de pregătire şi în relaţie directă cu pregătirea tehnică şi psiho-fizică.

4.- Pregătirea psihologică

Pregătirea psihologică, cunoaşte azi, 3 tipuri de metode :
A – pentru ameliorarea refacerii organismului după efort şi creşterea
capacităţii fizice care determină performanţa.
B – pentru ameliorarea procesului de pregătire şi pefecţionare tehnică;
C – pentru eliminarea cauzelor de perturbaţie psihică, moral-volitivă,
care dăunează performanţei sportive

A – pentru refacerea organismului după efort, se utilizează un gen de autorelaxare prin autosugestie, care tinde spre o stare de hipnoză, cu diminuarea conştientului şi cu o apreciabilă decontractare musculară.
Acestă metodă de autosugestionare este importantă în refacerea energiilor psiho-fizice ale trăgătorului, care în acest scop trebuie să se concentreze intens, izolat total de orice gând privind concursul. Trebuie să realizeze o stare de calm, linişte, eliminând orice fel de tensiune interioară. Antrenarea acestei metode, reprezintă un exerciţiu individual ritmic, sistematic, programat zilnic până devine obişnuinţă.

Tipuri de exerciţii şi efecte ale metodei de autosugestie.

TIPUL EXERCIŢIULUI FORMA ( fraze mentale )
EFECTE

STABILIREA STĂRII DE CALM “ Sunt din ce în ce mai calm “ Starea de repaos corporal general (psihic şi fizic)
SENZAŢIA DE “GREUTATE” “ Braţul (drept sau stâng) este foarte greu “ Stare generalizată de repaos, de relaxare musculară
SENZAŢIA DE “ CĂLDURĂ“ “Braţul (drept sau stâng) este foarte cald “ Vasodilatarea vaselor sangvine, stare liniştitoare
ACTIVITATEA “ INIMII “ “ Bătăile inimii sunt normale şi regulate “ Nomalizarea travaliului cardiac
CONTROLUL RESPIRAŢIEI “ Respiraţia este calmă şi regulată “ Respiraţie pasivă, normală şi calmă
CONCENTRAREA PE ABDOMEN ( pentru plexul solar) “ Plexul solar (abdomenul) este cuprins de căldură “ Liniştirea şi armonizarea organelor şi musculaturii abdomenului
CONCENTRAREA ASUPRA CAPULUI “ Fruntea este rece şi calmă “

Această metodă, se aplică 2-3 luni, timp de maximum 10 minute, zilnic şi urmăreşte reducerea stării de oboseală, tensiune emoţională înaintea unor “starturi”, în concursuri cu obiectiv de performanţă. Metoda nu conduce automat la obţinerea rapidă a unei performanţe de record, ea are rezultate diferenţiate de la o persoană la alta.

Variante ale metodei de autosugestie.

1) Relaxarea neuro-musculară sau metoda deconectării şi relaxării progresive, sau relaxarea musculară profundă (RMP).
Ea constă din execuţia unor inspiraţii şi expiraţii profunde însoţite de contractarea succesiva şi conştientă a principalelor grupe musculare, la început lent, apoi mai intens şi în continuare se trece la relaxarea acestora. Se recomandă următoarea ordine a grupelor musculare : ceafă; mâini; braţe; picioare; abdomen; spate; faţă;
Dintre efecte amintim :
– suprimarea sau diminuarea tulburărilor se somn;
– reducerea sau suprimarea unor dureri;
– reducerea sau suprimarea stării de nelinişte, de îngrijorare;
– normalizarea diferitelor funcţiuni ale organismului (fregvenţa cardiacă, ritmul respirator, ş.a.)

2) Metoda de reglare psihică, cuprinde o parte de liniştire şi o parte
activă având multă asemănare cu antrenamentul ideomotor.
Are ca efecte :
– accelerarea procesului de refacere după concurs;
– ameliorarea capacităţii de performanţă fizică;
– suprimarea insomniei, a stărilor excesiv de emoţionale, a apatiei.

3) Metota “relaxare-activare” şi terapie activă este adresată
psihicului cu scopul de a diminua sau suprima starea excesivă de stres fără însă a influenţa dinamica performanţei sportive. Se aplică, prin combinarea exerciţiilor de relaxare cu exerciţiile de încordare, judicios gradate şi presupune 3 faze :
I – relaxarea şi decontractarea musculară;
II – repaos şi refacerea forţelor;
III – stimularea şi activizarea trăgătorului pe cale verbală.
Efectele se vor manifesta printr-o scădere a stării de angoasă, SNC lucrează mai economic iar circulaţia sangvină revine la un ritm normal.

(ANGO’AS//Ă ~e f. livr. Stare de neliniste; (adesea patologică); tulburare; îngrijorare)

B – pentru ameliorarea procesului de pregătire şi pefecţionare tehnică, se poate adopta metoda Antrenamentului mental care urmăreşte învăţarea sau perfecţionarea unor mişcări, a unor procedee tehnice, prin reprezentarea acestora pe plan psihic, mental, fără exerciţiu practic, real.
Pentru a utiliza corect şi eficient MAM, trăgătorul trebuie să-şi reprezinte clar şi cât mai fidel procedeul tehnic care urmează să fie executat.
Se sugerează pentru facilitarea aplicării MAM, utilizarea, în ordine a trei etape :
I – explicarea verbală, clară, precisă şi concisă a modului de execuţie a mişcării ( procedeului tehnic );
II – vizionarea unei demonstraţii model ( film, video, Kinogramă, practică gestuală, planşe etc.);
III – execuţia mişcării (procedeului tehnic) după reprezentarea mentală.

Avantajele MAM ( Metoda Antrenamentului Mental )
– scurtează timpul de învăţare;
– se asigura precizia, viteza specifică de execuţie şi ritmul de tragere optim.
– permite mai multe repetiţii pe unitatea de timp şi economie de energie.
– simulează, înainte de “Start”, reacţia la situaţiile neprevăzute.
– poate fi un auxiliar al “încălzirii” a cărei durată pote fi scurtată (economie de timp şi energie);
– permite studiul mental al mişcării din cadrul ”actului de elaborare a focului sau a seriei de focuri”

C – pentru eliminarea cauzelor de perturbaţie psihică, moral-volitivă, care dăunează performanţei sportive, se folosesc următoarele metode :
– Desensibilizarea, constă în purtarea de discuţii, după antrenament, cu trăgătorul privind concursul care urmează, la care va participa, insistându-se pe eliminarea progresivă a stării emoţionale, a febrei excesive de ”start”, explicându-se obiectiv, realist condiţiile de întrecere ( locul stabilit pentru ” încălzire”, locul şi ora de tragere în concurs, valoarea adversarilor, publicul, arbitrajul, etc.)

În sportul de înaltă performanţă contemporan, se caută prin cercetări ştiinţifice cele mai optime metode şi mijloace de antrenament, unele reieşind din diferitele combinaţii între ele. Astfel se asociază autosugestia şi antrenamentul mental, sau antrenamentul activ cu cel verbal.
Practica pune în evidenţă următoarea ordine, cu mare eficacitate, în aplicare :
– antrenamentul verbal (AV)
– antrenamentul prin observare (la alţii) (AO)
– antrenamentul mental (AM)
– exerciţiile de tragere practice (AT)

5. Pragătirea teoretică

Pregătirea teoretică, alt factor sau componentă a procesului de pregătire, care constă din transmiterea de către instructor / antrenor, trăgătorilor a cunoştinţelor de specialitate, pentru a fi aplicate sau respectate în antrenamente şi concursuri – principii, reguli generale, reguli tehnice pe probe, reguli de securitate, regulament antidoping, drepturi, obligaţii, sancţiuni, etc., în scopul optimizării performanţei, cu ar fi :
– cunoaşterea rezultatelor pe plan naţional şi internaţional în specialitatea respectivă;
– cunoaşterea unor legităţi fiziologice, igienice sau biomecanice specifice;
– cunoaşterea şi înţelegerea elementelor de tehnică şi tactică;
– cunoaşterea tuturor regulamentelor şi a modului de desfăşurare a concursului din cadrul probei respective
– cunoaşterea regulamentului de arbitraj;

Mijloace :
– dicuţii, analize, teste, probe de control, expuneri, comentarii, sondaje, etc.

6.- Refacerea după efort

Refacerea după efort.
Aceasta se justifică prin creşterea numărului de antrenamente pe zi, într-un ciclu săptămânal, sau etapă, şi prin creşterea intensităţii ( a calităţii tragerii ), care supun organismul trăgătorului la eforturi psiho-fizice deosebit de mari.
De asemenea, prin participarea la competiţii a căror organizare este concentrată în timp cu sau fără pauze ( 2-3 concursuri pe săptămână ) solicită eforturi mari din partea trăgătorilor participanţi.
În toate aceste cazuri, este absolut necesar să se prevadă şi să se asigure acele condiţii specifice, eficiente de refacere a organismului după efort, astfel ca trăgătorul să fie apt imediat, fie pentru antrenament, fie pentru concurs.

Despre caracterizarea fiziologică a efortului din tirul sportiv.

În refacerea trăgătorului este obligatorie cunoaşterea aspectelor eforturilor din punct de vedere fiziologic.
Tirul de înaltă performanţă se încadrează în eforturile de tip neuro- muscular, anaerob-alactacid în care marea performanţă este determinată şi în acelaş timp limitată de :
– starea funcţională a sistemului nervos central, tradusă printr-o adaptabilitate sporită, mobilitate funcţională accentuată, o foarte bună reactivitate şi coordonare, echilibru foarte bun între excitaţie şi inhibiţie, tradus printr-o stabilitate psiho-emoţională foarte bună;
– participare integrată a analizatorilor vizual, mio-artro-kinetic şi acustico-vestibular;
– parametrii ridicaţi ai aparatului neuro-muscular, o uşoară hiperexcitabilitate neuromusculară, viteză de execuţie sporită, tonus muscular foarte plastic, cu un bun echilibru între muşchi agonişti şi antagonişti;
Tragerea la ţintă fixă sau mobilă implică interacţiunea a trei factori :
trăgător – armă – ţintă, fiecare din aceşti factori reclamând numeroase aspecte specifice.
Componenta principală a triadei o reprezintă organismul uman, care funcţionează ca un veritabil sistem cibernetic, în care fluxul permanent al informaţiei aferente de la armă la ţintă este cules de exteroceptori, codificat şi transmis scoarţei cerebrale.
Centrul de comandă, scoarţa cerebrală efectuează operaţii de analiză şi sinteză concretizând în comenzi adecvate rezultatul sintezei aferente, cu scopul adoptării şi menţinerii unei poziţii corecte de tragere, ochire exactă realizând o coordonare perfectă cu declanşarea.
Cocomitent cu executarea comenzilor, scoarţa cerebrală este informată prin mecanisme feed-back asupra realizării corecte sau mai puţin corecte a acţiunii de tragere efectuând ulterior corecţiile necesare.
Printr-un proces de antrenament organizat şi desfăşurat în mod ştiinţific, timp îndelungat se poate îmbunătăţii treptat acest control al impulsurilor cerebrale în aşa fel încât deprinderea motrică propriu-zisă de tragere să fie îndeplinită corect de formaţiunile nervoase subcorticale (subconştient), iar partea activă a conştiinţei, scoarţa cerebrală – aflată într-o stare specială, numită ” starea alfa ” – să fie utilizată în scopul de a anihila orice alte influenţe interne sau externe, care riscă să distragă cât de cât atenţia şi interesul trăgătorului de la executarea corectă a actului de elaborare a focului.
Astfel în tirul sportiv solicitarea sistemului nervos central şi cea a analizatorilor este extrem de mare, atât pe plan perceptual – cognitiv, cât şi pe plan motric, elaborarea focului cerând o precizie înaltă a sintezei aferente a acceptorului acţiunii şi a centrului de comandă corticală, controlul şi dirijarea fluxului permanent de informaţii aferente şi eferente fiind la cel mai înalt nivel. Toate aceste elemente subliniază încadrarea tirului de înaltă performanţă în categoria eforturilor de tip neuromuscular şi neuro-psihic. ( dr. I.Drăgan. 2006)
Subliniem că între criteriile cele mai folosite în clasificarea sporturilor se are în vedere intensitatea efortului ; în cazul tirului sportiv efortul este de intensitate maximală cu o durată de 10 – 15 secunde ( durata acestui efort este discutabilă, în funcţie de disciplină, probă, execuţia propriu-zisă a focului, execuţia totală a focului etc.)
Energia se elaborează pe cale anaerobă din ATP ce se resintetizează din fosfocreatină. Tirul sportiv se poate încadra şi în eforturile submaximale cu o durată de până la 1 minut.
Eliberarea de enegie se face tot pe cale anaerobă, dar substratul energetic este mai complex pe lângă ATP şi CP, se degradează şi substratul glucidic în cadrul glicolizei anaerobe din care rezultă acid lactic.
După aprovizionarea cu oxigen a organismului efortul în tirul sportiv este anaerob, se realizează în condiţii de apnee sau ventilaţie limitată. Eliberarea energiei se desfăşoară în lipsa oxigenului, iar substratul energetic efort anaerob alactacid cu substrat energetic ATP şi CP din a căror metabolizare rezultă energie în mod exploziv, prin ruperea legăturilor fosfatmacroergice şi efortul anaerob lactacid cu substrat energetic imediat tot ATP, dar a cărei resinteză se realizează prin glicoliza anaerobă din care rezultă acid lactic.
Practic tirul sportiv se caracterizează printr-o succesiune de eforturi anaerobe pe fond de efort de tip aerob.
După tipul de contracţie musculară efortul în tirul sportiv este în funcţie de disciplină, probă : de efort izometric (static) ce presupune doar creşterea tensiunii interne a fibrelor musculare fără scurtarea muşchiului şi fără efectuarea lucrului mecanic, şi de efort izotonic (dinamic) în care contracţiile musculare presupun creşterea iniţială a tensiunii interne şi apoi păstrarea constantă a acesteia tot timpul contracţiei, iar fibrele musculare se scurtează fie deplasând segmentele corporale, fie efectuând lucrul mecanic deplasând o greutate.
În funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în efort, efortul în tirul sportiv este neuromuscular în care solicitarea se adresează preponderant sistemului neuromuscular. Eficienţa acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare şi organizare a sistemului nervos central şi periferic; capabil să mobilizeze prompt, economicos şi în condiţii diverse, efectorii musculari.
În funcţie de caracterul repetării mişcărilor, tirul sportiv se încadrează în tipul de efort ciclic (stereotip, ritmic) în care mişcările se repetă în unitatea de timp într-un anume ritm şi au avantajul unei mai rapide autodivizări, desfăşurându-se în condiţii de economicitate energetică.

Despre oboseală

Oboseala reprezintă starea tranzitorie produsă de o activitate prelungită sau excesivă, caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o senzaţie subiectivă caracteristică. Adăugăm necesitatea de a introduce în definiţie, alături de ” funcţional ”, şi sfera psihologică de manifestare a oboselii.
Deci, oboseala ca ecou complex şi hipercomplex al efortului, rupe homeostazia (propietatea organismului de a-şi menţine diversele constante fiziologice) prin modificarea proceselor biochimice, favorizând trecerea organismului la o nouă stare de adaptare, superioară celei anterioara. Oboseala apare astfel ca un factor stimulator al resurselor funcţionale şi psihice.
Oboseala este un fenomen care însoţeşte, în mod necesar, antrenamentul şi, în acelaş timp, constituie o premisă pentru creşterea performanţelor sportive. De fapt, numai repetarea unor eforturi care produc fenomene de oboseală provoacă procese de supracompensaţie, şi în final, o stare de adaptare a organismului. Antrenamentul, pe de o parte, trebuie să producă aceste stări de adaptare în urma oboselii, iar pe de altă parte, trebuie să evite ca aceasta să fie excesivă. Oboseala şi restabilirea sau refacerea sunt considerate valori principale de control ale antrenamentului sportiv.
Producerea oboselii este împărţită în două faze :
1. oboseala latentă ( ascunsă )
2. oboseala manifestată ( evidentă )
Oboseala latentă poate fi depăşită, capacitatea de performanţă menţinându-se la un nivel ridicat prin efort de voinţă. De asemenea, se caracterizează prin neeconomicitatea mişcărilor, scăderea gradului de coordonare, reactivitate musculară scăzută, fenomene care apar de obicei în a doua parte a efectuării activităţii respective. Aceasta se datoreşte, în principal, scăderii inseminate a rezervelor energetice din grupele musculare solicitate şi dispar prin refacerea lor.
Oboseala latentă constituie forma tipică de oboseală de antrenament.
Oboseala manifestată determină scăderea capacităţii de efort şi refuzul de a continua activitatea în regimul planificat. În acestă fază, oboseala este complexă şi nu poate fi depăşită în scurt timp. O mai putem numi oboseală de sistem de lecţii deoarece atât diminuarea randamentului cât şi scăderea capacităţii de performanţă ( mai ales în ce priveşte coordonarea ) sunt rezultatul unui întreg program de solicitare într-o anumită direcţie. În celulele sistemului nervos, se dezvoltă fenomene inhibitorii de apărare, care duc la întreruperea efortului.
Acestor faze ”normale ” de oboseală li se adaugă treptat stadii tot mai profunde, care pe măsura trecerii timpului se cumulează fără a mai putea fi compensate prin procesele de repaus. Acesta este stadiul definit ca ” supra-antrenament ” ( suprasolicitare )
Determinarea oboselii este foarte importantă pentru stabilirea structurii procesului de antrenament şi dirijarea acestuia. Dacă diagnoza oboselii evidente nu pune probleme, aprecierea celei latente este mult mai dificilă, cu atât mai mult cu cât se cunoaşte că în diferite momente ale efortului, oboseala intervine diferit în sistemele şi organele corpului.
O abordare complexă a oboselii în sport ca ”sindrom”, într-un sistem, aparţine mai multor fiziologi ca: V.Zimkin, N.Volkov, D.Mathews, B.Fox, M. Matveev, D.Hare, N.Platonov, ….
Refacerea : ( terapie preventivă sau recondiţionarea biologică ) este o parte integrantă a antrenamentului sportiv, care asigură, în contextul actual al pregătirii, starea de prospeţime bio-psihică a organismului repercutată prin eliminarea oboselii şi printr-un înalt randament al trăgătorului în activitatea sportivă de înaltă performanţă.

Principiile şi mijloacele refacerii.

Principiile refacerii.
Refacerea se adresează unor organisme sănătoase , care au suportat
efectele unei zile de antrenament sau concurs, în timp ce recuperarea se adresează unui organism handicapat fizic sau funcţional ( boală, traumatisme, convalescenţă, sechele etc. )
Rezultă că atât din punct de vedere etimologic, cât şi concepţional noţiunile refacere şi recuperare au sfere de aplicare complet opuse, diferenţa nefiind numai de natură terminologică ci mai ales de natură concepţională.
– Refacerea reprezintă un fenomen natural, spontan al organismului, aflat sub directa dependenţă a sistemului nervos central şi endocrino-vegetativ.
Prin acest principiu înţelegem, că indiferent de voinţa noastră, imediat după un efort, urmează în mod natural faza de restabilire, cu procese care conduc pe căi foarte precise la revenirea organismului.
– Refacerea sistemelor şi aparatelor – solicitate printr-un anumit efort în antrenamente sau concursuri – are loc într-o anumită succesiune ; privind problema în ansamblu, remarcăm că se restabilesc mai întâi parametrii neuro-vegetativi ( puls, tensiune arterială, fregvenţa respiratorie etc.) ai funcţiilor vitale, restabilire ce are loc în câteva zeci de minute (10-30 minute) ; urmează apoi restabilirea parametrilor metabolici, care se desfăşoară pe parcursul a câteva ore şi în final se restabilesc sistemele de mare fineţe, enzimatice oxidoreductoare şi cele neuro-hormonale, care, deşi sunt angrenate mai târziu în efortul specific, răspund totuşi mai profund şi se restabilesc astfel mai greu ( 12 -24 ore ).
Restabilirea acestora este mai mult sub dependenţa sistemului nervos central (scoarţa cerebrală), el însuşi restabilindu-se mai greu după funcţiile vegetative şi metabolice. Din aceste considerente nu trebuie să apreciem restabilirea organismului după solicitările eforturilor specifice prin simpla urmărire a frecvenţei cardiace sau a altor parametrii accesibili.
– Refacerea are un strict caracter individual, ea fiind direct dependentă de particularităţile şi starea prezentă a trăgătorului, de capacitatea de efort, de specificul activităţii desfăşurate şi motivaţia afectivă pentru efortul depus, de sexul, vârsta, gradul de pregătire, de factorii de mediu geografic şi de microclimatul în care s-a desfăşurat activitatea, de curba randamentului etc. De asemenea regimul de viaţă, igiena pot influenţa restabilirea.

În momentul de faţă, ştiinţa sportului acordă o mare importanţă problemei refacerii după efortul psiho-fizic din antrenamente şi competiţii.
S-a evidenţiat faptul că refacerea nu poate fi separată de efortul sportiv, ea constituind o parte componentă a fenomenului antrenamentul sportiv. Astfel în planul anual de pregătire individual, se va evidenţia :
– refacerea zilnică
– refacerea săptămânală
– refacerea de etapă
– refacerea intracompetiţională parţială ( după probă )
– refacerea în timpul probei şi între serii
– refacerea post-competiţională totală ( încheierea competiţiei )
– refacerea anuală (şi de ciclu olimpic ).
Rezultă că refacerii trebuie să i se acorde o atenţie cel puţin egală cu pregătirea specifică, iar cercetările în acest domeniu, pe toate căile posibile, arată că există mari posibilităţi de ameliorare a acestui proces.
În abordarea concretă a refacerii în tirul sportiv trebuie să se pornească de la înţelegerea efortului desfăşurat din punct de vedere fiziologic, din punct de vedere al urmelor pe care acest efort le lasă asupra organismului unui trăgător, sau al altuia.
În acest context, având clar precizat răsunetul pe care l-a avut efortul desfăşurat şi costul biologic, mijloacele dirijate de medicul sportiv şi antrenorul sportivului, vor trebui să acţioneze cu precădere la acest nivel, deoarece refacerea, lăsată pe seama organismului însuşi, evoluează mai lent, deci contrar nevoilor noastre din procesul de pregătire.
Solicitarea diferitelor sectoare biologice, trecute în ordinea importanţei în funcţie de probele respective din tirul sportive :
a) – probele : pistol 25 m. faza de viteza ; pistol viteză ; talere (skeet, trap) ; ţintă mişcătoare. = Sfera neuropsihică ; analizatorul optic ; sistemul neuromuscular.
b) – probele : Puşcă 10 m., 50 m., 300 m. ( poziţiile, culcat, picioare şi genunchi ); Pistol 10 m, 50 m.; Pistol 25 m. faza de precizie. = Sfera neuropsihică ; analizatorul optic ; sfera metabolică ; sistemul neuromuscular.

Refacerea, după efortul depus în antrenamente şi concursuri, poate fi considerat drept unul dintre factorii importanţi ai procesului de antrenament contemporan.

În general mijloacele de refacere, grupate metodic, pot fi :
– pedagogice
– medico-biologice
– psihologice

Mijloacele pedagogice se referă la :
– individualizarea antrenamentelor;
– structura optimă şi a etapelor de antrenament;
– structura progresivă şi variabilă a încărcăturii antrenamentului;
– introducerea în planificarea antrenamentului a unor şedinţe sau
cicluri specifice de refacere şi recuperare după efort;
– organizarea raţională a vieţii sportive în care să se asigure un
raport judicios între efort-odihnă-alimentaţie;
– crearea unei atmosfere plăcute în antrenamente;
– acordarea atenţiei cuvenite părţii de încheiere a lecţiei de antrenament care va urmări readucerea organismului la o stare liniştită.

Mijloacele medico-biologice prevăd o alimentaţie adecvată, utilizare de vitamine şi săruri ( de preferinţă din surse naturale), aplicarea de metode specifice de fizioterapie, masaj, hidromasaj, duş, saună, ş.a.
Toate urmăresc :
– ameliorarea rezistenţei organismului la solicitările din antrenamente
şi la dificultăţile din concursuri;
– eliminarea stărilor de oboseală, generale şi locale.

Mijloacele psihologice urmăresc cu precădere eliminarea unor stări emoţionale tipice – febra de start, anxietatea; se practică autosugestia, dicuţiile antrenor-sportiv, psiholog-sportiv, antrenor-sportiv-psiholog, de asemenea se pot viziona filme, diferite jocuri şi preocupări care să-i distragă preocuparea trăgătorului pentru concurs.

MIJLOACE care facilitează refacerea neuropsihică.
– Psihoterapia ( sugestie-autosugestie; tehnici de relaxare; antrenament autogen; convorbiri )
– Relaxarea autogenă ( antrenamentul psihosomatic )
– Tehnici ”Yoga”
– Acupunctura
– Oxigenarea naturală
– Aeroionizarea negativă naturală
– Odihna activă
– Odihna pasivă ( somnul )
– Hidroterapia caldă ( duş, cadă, bazin în care se adaugă infuzii de plante sau săruri
– Masaj
– Medicaţie ( săruri de fosfor şi magneziu, vitaminele grupului B, …) sub directa îndrumare a medicului sportiv.
– Alimentaţia.

MIJLOACE care facilitează refacerea neuromusculară.
– Hidroterapie caldă ( duş, cadă, bazin.)
– Saună ( 15 min./săpt.)
– Masaj
– Automasaj
– Relaxare autogenă
– Tehnici ”Yoga”
– Acupunctură
– Odihnă activă şi pasivă
– Alimentare corespunzătoare ( alkaline, hidrozaharată, bogată în minerale şi vitamine )
– Medicaţie ( glucoză, sodium, potasiu, fosfor, calciu, magneziu, vitaminele grupului B, vitamina E, vitamina C, … ) sub directa îndrumare a medicului sportiv.

MIJLOACE care facilitează refacerea cardiorespiratorie şi metabolică.
– Oxigenarea naturală
– Reechilibrarea hidro-electrolitică
– Odihna activă şi pasivă
– Hidroterapia caldă
– Saună
– Masaj şi automasaj sau hidromasaj (zilnic )
– Relaxarea autogenă
– Acupunctura sau presopunctura
– Tehnici ”Yoga”
– Alimentaţie ( alcalină, bogată în crudităţi şi lactate, proteine de bună calitate şi uşor scăzute cantitativ, lipide scăzute, glucide crescute. bogată în minerale etc. )
– Medicaţie ( sodiu, potasiu, glucoză, complex vitaminic B, vitaminele C şi E, …) sub directa îndrumare a medicului sportiv.

Toate mijloacele sunt de strictă indicaţie medicală. Medicul va recomanda modul de aplicare a acestor mijloace menţionate mai sus şi a altor mijloace de ultima oră, în mod creator în funcţie de pricepere şi de situaţia la care se referă prescrierea acestor mijloace de refacere.
Refacerea dirijată adaptată la particularităţile sportivului şi la preferinţele sale a devenit o necesitate în sportul contemporan, dar din păcate lipsa de cunoaştere, şi incorecta aplicare a procedeelor de recuperare face să existe încă patologia de suprasolicitare.

MIJLOACE DE REFACERE GENERALE.

1) Kinetoterapia sau terapia prin mişcare îşi găseşte locul în arsenalul therapeutic al refacerii. Dacă pornim de la un vechi dicton românesc ”cui pe cui se scoate” avem în mod plastic explicaţia încercării de a combate oboseala indusă de efort, tot prin efort, prin mişcare, dar opusă celei ce a generat oboseala, deci orientată spre efecte corective, reparatoare. Terapia prin mişcare, respectiv gimnastica medicală practicată în scop de refacere, este indicată, în primul rând, în pauza între seriile de tragere ( 5-6 minute de exerciţii fizice cu accent pe respiraţie, corectarea poziţiilor vicioase ale corpului din timpul tragerii, de relaxare neuro-musculară etc.) având efecte spectaculoase asupra randamentului pentru activitatea din următoarea serie sau fază de tragere.
S-a dovedit experimental că o musculatură obosită îşi reface mai repede capacitatea de lucru (potenţialul bioelectric) dacă în pauza care urmează, se solicită altă grupă musculară (eventual antagonistă), decât dacă se aplică odihna totală pasivă. Acest efect se explică prin influenţa compensatoare pe care exerciţiul fizic o exercită asupra centrilor corticali obosiţi, prin transferal focarului de exitaţie către un nou centru de solicitare, ceea ce permite refacerea rapidă a zonei mai înaine hiperexcitate. Acest principiu stă la baza utilizării de către sportivi a unor sporturi complementare, a gimnasticii de dimineaţă ( cu accent pe respiraţie), a turismului, a pescuitului, vânătorii, jocuri sportive etc.

2) Aeroionizarea negativă a aerului pe care îl respirăm. Se ştie că în aerul atmosferic se găsesc particule încărcate electric pozitiv (aeroioni pozitivi) şi altele încărcate cu electricitate negativă (aeroioni negativi).
S-a observat de asemenea că aerul de munte mai curat mai clar, este mult mai bogat în aeroioni negativi, comparativ cu cel din aşezările urbane. Pornind de la aceste observaţii bioclimatologice, specialişti au încercat să studieze efectele fiziologice ale aeroionilor asupra organismului uman. Astfel, s-a putut evidenţia o serie de efecte binefăcătoare asupra organismului, exercitate de aeroionii negativi, cum ar fi : restabilirea mai rapidă a parametrilor respiratori perturbaţi în urma unui efort; liniştirea sistemului neuro-psihic; relaxarea psihică şi neuro-musculară; creşterea randamentului psiho-fizic; creşterea numărului de globule roşii şi a Hb etc. dezobosirea organismului şi rezistenţei la stres; acţiunea de stimulare a randamentului energetic şi psiho-afectiv; starea de confort biologic etc. În atiteză cu aceste proprietăţi, aeroionii încărcaţi electric pozitiv exercită efecte contrarii de obosire a organismului, de creştere a hiperexcitabilităţii.
În acest sens, s-au comparat modificările valorilor indicilor funcţionali ai organismului determinate de altitudinea de 800-1000 m. (aeroioni negativi) cu cele obţinute poluate chimic, fonic etc. (aeroioni electric pozitivi). În urma acestor studii s-a trecut la construirea unor aparate mici (casnice), care produc aeroioni negativi. Aceste aparate se numesc generatoare de aeroioni negativi şi utilizează pentru funcţionarea lor curentul electric.

3) Cura de altitudine medie. Pentru refacere ne interesează altitudinile joase de 600-1000 m., care exercită efecte sedative asupra sistemului nervos central. Desigur că acest mijloc de refacere este utilizabil fie la sfârşitul săptămânii, fie în refacerea anuală, în cadrul concediului de odihnă. Această cură de altitudine reuneşte mai mulţi factori de refacere după efort ( oxigenare, aeroionizare negativă, factori climatici, aeroterapia etc.) combinaţi în mod efectiv cu kinetoterapia ( sub forma odihnei active şi a mişcării în aer liber ).
O cură de altitudine medie, practicată în scop de refacere, trebuie să aibă o durată de cel puţin 10-12 zile, iar programul zilnic de activitate trebuie foarte judicious întocmit pentru a realiza obiectivele propuse.

4) Odihna pasivă ( somnul ). Somnul poate fi favorizat printr-o alimentaţie de seară corespunzătoare, o plimbare în aer liber, hidroterapia caldă înainte de culcare, aerisirea încăperii, masaj relaxant, etc. Odihna pasivă în limita a 1-2,1/2 ore se va asigura şi după amiaza.
Aspectele referitoare la obţinerea unui somn cantitativ şi calitativ nu sunt de neglijat, întrucât ignorarea lor poate duce la un somn care nu recuperează decât parţial, trăgătorul trezindu-se dimineţa obosit, iritat şi neliniştit. Pentru un somn odihnitor este necesar să se îndeplinească anumite cerinţe fundamentale :
4.1.- Să se respecte un orar cât mai riguros de refacere şi somn.
4.2.- Culcarea să se facă în jurul orei 22,00 întrucât poziţia cosmică a pământului înainte de miezul nopţii este favorabilă refacerii.
4.3.- Înainte de somn se recomandă un duş cu apă călduţă (~ 36¬¬° C) asociat cu câteva mişcări de mobilitate a coloanei vertebrale, exerciţii de spate-umeri-ceafă, executate foarte lent, fără viteză, pentru a odihni corpul.
4.4.- Camera să fie foarte bine aerisită, fără resturi alimentare, flori mirositoare, mucuri de ţigări sau sticle de băuturi alcoolice.
4.5.- Este recomandabilă o îmbrăcăminte uşoară, lejeră; poziţia corpului este, de preferinţă, cu capul spre nord; perna să nu fie voluminoasă, iar pătura să fie uşoară şi densă; patul nu trebuie să fie prea moale.
4.6.- Înainte de somn, exerciţii de respiraţie ( în ritm foarte liniştit) şi exerciţii de autosomn.
4.7.- Ascultarea unor fragmente muzicale preferate, în surdină; exerciţii mentale de anticipare cu derularea unor evenimente agreabile; analiza a ceea ce aţi reuşit în ziua respectivă şi ceea ce mai aveţi de făcut; aceste lucruri tonifică încrederea în sine şi disciplinează organismul.
4.8.- Evitarea alimentelor grele, indigeste, preparate complicate sau condimentate, a băuturilor alcoolice sau a băuturilor în cantitate excesivă, (atenţie : băuturile colorate artificial produc diminuarea concentrării atenţiei şi produc agitaţie )
4.9.- Evitarea conflictelor, a discuţiilor violente sau în contradictoriu, a derulurării unor evenimente neplăcute, neliniştitoare; a jocurilor competitive care degenerează în “ patimă “ ( remi, poker, bridge, table …); înlocuirea lor totală cu o plimbare în aer liber, cu exerciţii de respiraţie sau citirea unor cărţi interesante sau instructive.
4.10.- Automasajul capului, gâtului şi spatelui; ingerarea unei căni cu lapte cald şi miere de albine sau ceai de tei cu miere de albine; evitarea consumului de cafea sau ceai cu teină în a doua jumătate a zilei.
Corectarea promtă şi eficace a tuturor micilor îmbolnăviri : aparţia cariilor, boli de ochi etc.

5) Alimentaţia.
Referitor la dieta trăgătorului, se ştie cum depinde corpul din punct de vedere al energiei de glucoză care circulă în sânge. Această glucoză este furnizată de mâncarea ingerată, prelucrată de sistemul digestiv şi de mâncarea înmagazinată în corp sub formă de grăsime şi care este prelucrată de ficat. Glucoza este depozitată în muşchi mai ales sub formă de glicogen iar acesta este transformat în energie printr-un process aerobic. Ţesuturile nervoase nu au această capacitate de înmagazinare şi depind de nivelurile adecvate de glucoză din circulaţia sângelui în ce priveşte necesarul de energie.
Dieta trăgătorului constă din carbohidrate, grăsimi şi proteine, împreună cu vitamine şi alte elemente în cantităţi mici.
Carbohidratele sunt prima sursă de energie. Ele sunt absorbite în sânge, din traiectul gastro-intestinal, sub formă de glucoză, care este utilizată în ţesuturi. Este foarte important ca nivelul zahărului în sânge să fie menţinut la un nivel adecvat prin ingerarea de zaharuri uşor convertibile ( ca mierea ) în timpul antrenamentului. În caz că nu se procedează astfel nivelul în scădere al zahărului din sânge va stimula producerea de adrenalină pentru uşurarea glicogenolizei în ficat şi furnizarea de glucoză în sânge. Dar adrenalina are efecte contrarii, asupra performanţelor tragerii. Un nivel ridicat de glucoză în sânge va însemna un nivel scăzut de adrenalină. Pentru asigurarea de rezerve de glicogen în ţesuturile musculare şi în ficat, în zilele premergătoare unui concurs important, se va ţine un regim alimentar bogat în carbo-hidraţi.
Grăsimile constituie o altă sursă de energie deoarece au valoare calorică ridicată. Ele sunt convertite în ficat în glicogen sau sunt transformate în substanţe inerte pentru înmagazinare.
Proteinele nu sunt o sursă majoră de energie; ele sunt necesare pentru a construi şi înlocui ţesuturile corpului. Un regim cu o cantitate mare de proteine în timpul antrenamentelor îl va ajuta pe trăgător să-şi întărească musculatura, dar va contribui în foarte mică măsură la performanţele lui.
Vitaminele şi alte elemente sunt importante şi orice deficienţă în ce le priveşte poate favoriza, pe termen lung boala, şi pe termen scurt poate duce la oboseală şi pierderea de energie mentală. Elementele prezente în cantităţi mici cum ar fi fierul, cuprul şi magneziul joacă un rol important în transferal de oxigen şi în sistemele diferitelor enzime.
Un regim alimentar echilibrat cu grije este foarte important pentru sănătatea generală şi asta mai ales la un trăgător.
Concluziile, unui studiu privind metabolismul hidraţilor de carbon în timpul probelor de tir sportiv ( s-a efectuat un aşa numit test al toleranţei la glucoză ), sunt următoarele :
– Totul indică că doze mai mari de glucoză provoacă la trăgători tremor muscular. Aceasta se datoreşte faptului că a crescut raportul dintre potasiul intracelular şi cel extracelular, ca urmare a depozitării glicogenului în celulele musculare. Hipertensiunea care însoţeşte acest fenomen poate – în special în cazul lipsei unei forţe musculare – să ducă temporar la un fenomen de tremor, atunci când există o disproporţie între solicitare şi capacitatea de performanţă a lanţului muscular implicat în efortul specific. O lipsă de antrenament şi o deficienţă a potasiului pot accentua aceste simtome.
– Forţa şi anduranţa depind direct de conţinutul de glicogen din musculature aparatului static şi matric.
– Zahărul, care se absoarbe repede, poate fi administrat fără ezitare în cantităţi mai mari pe timpul perioadei de antrenament de dinaintea unui concurs, dar el va trebui însă evitat în chiar ziua concursului. O stare de stres acompaniată la rândul ei de o hiperglicemie – chiar în cazul unui nivel echilibrat de potasiu – pot influenţa raportul dintre celulele musculare şi zona care înconjoară celulele. Ca urmare, se poate produce o scădere a calităţilor musculare, însoţite de tremor muscular

Alimentația țintașului dinaintea concursului

Regimul alimentar care este recomandat pentru ultimele două zile dinaintea concursului ţine seama de datele de mai sus :

Varanta 1
Mic dejun
– Un amestec format din : 3 liguri de brâză de vaci + 1 linguriţă de miere + 3 linguri de fulgi de ovăz + 250 ml lapte integral
– 1 Ceaşcă cu ceai de fructe + 2 bucăţele de zahăr
– 2 felii de pâine de secară
– 2 liguriţe de dulceaţă
– 1 linguriţă de unt
– 1 pahar cu suc de portocale

Prânz
– 250 gr carne de vită – friptură + 1 ceapă verde
– 1 ceaşcă de supă de roşii cu + ulei de porumb
– 3 cartofi cruzi de mărime mijlocie + pătrunjel
– 1 porţie de salată verde + ulei de porumb, oţet, arpagic,sare, piper.
– Desert : salată de fructe din 1 mandarină + ½ banană + 1 felie de ananas +suc de lămâie + 2 linguriţe de miere de albine.
Masa de seară
– 1 ceaşcă de supă de roşii + 50 gr. tăieţei.
– Clătite din : 1 ou, + 1 ceaşcă de făină + 1 ceaşcă de lapte + sare + 2 linguri de ulei de porumb. Uplutura din brânză de vaci cu stafide.
– ½ ceaşcă de compot de afine
– 3 felii de pâine crocantă + 1 linguriţă de unt + 1 felie de brânză slabă.
– Desert : 3 curmale + 2 smochine

Varianta 2
Micul dejun
– 1 pahar cu suc de grepfruit + 1 linguriţă de miere de albine
– 3 felii de pâine integrală + 1 linguriţâ de unt
– 1 felie de friptură macră
– 2 linguriţe de dulceaţă
– 1 ou fiert moale
– 1 ceaşcă de ceai de fructe de pădure + 2 bucăţele de zahăr
Prânz
– 1 ceaşcă de supă de roşii + 50 gr. tăieţei
– 125 gr. biftec din carne de vacă + ½ ceapă + 1 ou + 2 linguriţe untdelemn de porumb + sare, pătrunjel + 4 cartofi fierţi în coaje.
– Desert : 4 linguri de brânză de vaci şi o portocală amestecate cu 3 linguri de fulgi de ovăz şi o linguriţă de miere.
Masa de seară
– 1 pahar de lapte amestecat cu 1 portocală + 1 linguriţă de miere
– 150 gr. friptură umplută cu o pastă făcută din brânză de vaci + 2 linguri de hrean ras, puţin lapte şi puţin arpagic.
– Pireu de cartofi cu lapte + ½ lingură de unt + puţină sare.
– Salată de roşii : 2 roşii, ulei de măsline + oţet, sare, puţin piper
– 2 felii de pâine prăjită
– Desert : Budincă din orez brun astfel: ½ cană orez care se fierbe în ½ l. lapte + puţină scorţişoară. După răcire se adaugă deasupra 2 linguri de suc de zmeură + 1 linguriţă de miere.

Dieteticianul trebuie să creeze un regim alimentar echilibrat ajungând să aducă nivelul de hemoglobină din sânge la parametrii normali de cca. 16,5%. Aceasta este comparativ ca şi cum ai folosi pentru un automobile benzină cu cifră octanică 98 în loc de 93. Rezultatul este că se obţin performanţe mai bune cu un efort mai mic. În mod similar nivelul crescut de hemoglobină aduce un aport benefic trăgătorilor la realizarea unui antrenament susţinut, care include şi pregătirea fizică generală. Astfel cu o formă fizică îmbunătăţită se realizează şi o pregătire tehnico-tactică mai eficientă care asigură creşterea şi constanţa unor rezultate la un nivel competitiv.

RISCURILE UNEI ALIMENTAŢII GREŞITE. ( Risc şi efecte )

Supraalimentaţia – Efecte : Exces ponderal, care imprimă o alură greoaie mişcărilor; motricitatea este diminuată prin scăderea vitezei de reacţie şi de execuţie; eficienţa tehnică scade; apare neîncrederea în posibilităţile proprii;
Subalimentaţia – Efecte : Energia psihofizică este insuficientă pentru a face faţă efortului; stadiul, pregătirii specifice, deficitar; rezistenţa, generală şi specifică, slabă; apariţia timpurie a oboselii; posibilitatea apariţiei surmenajului psihofizic, a supraîncordării; nelinişte, teamă de efort şi eşec; randament slab.
Consum insuficient de produse lactate – Efecte : Deficit de calciu în organism, cu repercursiuni nefavorabile privind calitatea contracţiei musculare ( crampe, dureri, tremurături ); alterarea tehnicii de execuţie, nelinişte, nervozitate, teamă, neîncredere în sine.
Consum insuficient de legume şi fructe – Efecte : Deficit de vitamine şi săruri minerale în organism; diferite tulburări care ţin de carenţa respectivă (oboseală, slăbiciune, nervozitate, tulburări de acuitate vizuală, migrene, insomnii, tulburări funcţionale).
Consum excesiv de carne – Efecte : Surpluşi de compuşi azotaţi în organism care dereglează funcţia contracţiei musculare angajate în efort; accidente musculare sau tendinoase.
Consum excesiv de grăsimi – Efecte : Surplus de lipide în organism care fac dificilă absorbţia alimentelor; apare oboseala hepatică şi tulburări în funcţia vezicii biliare.
Consum excesiv de dulciuri – Efecte : Fiind sărace în calciu, provoacă dezechilibru în organism, cu repercursiuni în mecanismele contracţiei musculare; modifică mediul bucal şi favorizează cariile dentare; dulciurile rafinate în exces prejudiciază calitatea sistemului nervos, fiind lipsite de vitamina B1.
Organizarea defectuoasă a meselor – Efecte : Repartizarea nejudicioasă a meselor (echilibru caloric ), numărul de mese, orele meselor, aspectele de ordine, curăţenie, climat afectiv), duc la o absorbţie defectoasă sau dezorganizată; permite manifestări psihice negative (nelinişte, somnolenţă, iritabilitate, scăderea apetutului alimentar, oboseală).
Nerespectarea unor reguli de igienă psihoalimentară – Efecte : Mâncatul în grabă, încordat, discuţii violente, băutul între felurile de mâncare, toate duc cu timpul la scăderea apetitului, la oboseală, iritabilitate, nelinişte, atenţie labilă.
Utilizarea curentă a băuturilor alcoolice, abuz de cafea şi tutun – Efecte : Accelerarea bătăilor inimii; măresc colesterolul şi metabolismul bazal, descompun vitamina ”C”; antrenează stări psihice negative mai ales pe stomacul gol ( migrene, palpitaţii, nervozitate, ameţeli …. ), dureri gastro-duodenale; creează probleme de respiraţie; alterează condiţia psihică şi fizică.

Cum se formează starea psihologică a țintașului

Așadar, trăgătorul trebuie să-și creeze din timp niște șabloane ale stării sale psiholocice, să le va păstreze în memoria sa emoțională de sportiv și să le pună în acțiune atunci când o cere situația.
În condițiile stresante din timpul competițiilor, tintașului îi este complicat, dar nici nu dispune de timp, să inventeze o stare psiholocică, și să ia în considerare factorii care influențează formarea sa. Aici, elgândește în simboluri, care au absorbit toate aceste influențe și se asociază cu starea dorită.

Sursa: https://andreivocila.wordpress.com/2010/04/02/componentele-procesului-de-pregatire/
PREGATESTE-TE DIN TIMP !
A fi informat e primul pas A cunoaste te poate ajuta Dar a aplica te și desăvârșește!